Peste o lună se vor înghesui să pună coroane. La televizor o să dea imagini cu Ceaușescu în elicopter și desigur foștii informatori ai Securității o să ne explice chichițele luptei pentru libertate – de aceea aleg să scriu acum câte ceva despre ’89.

Poate că n-am citit destul, dar nu ştiu de vreo revoluţie care să-şi fi respectat în timp idealurile. Franţujii de la 1789 au sfârşit mâncându-se între ei, bolşevicii au mâncat popoare întregi, noi am îmbunătăţit tradiţia franceză şi ne-am mâncat propria ţară.

Când se revoltă popoarele, parcă se taie curcanii. Îi iei de grumaz – nu fac nici o mişcare. Le torni un deţ de coniac pe gât – au priviri aproape galeşe; și de-abia după ce le arzi una cu tăişul toporului încep zbaterile, ochii li se mişcă miraţi şi nelalocul lor, aripile te umplu de vânătăi.

O vânătaie a fost decembrie, acum 25 de ani. Am ieşit în stradă şi nimeni nu i-a văzut cum stăteau cu toporul sub haină. Ne-au zburat capul, ni s-a oprit în gât zbieretul de biruinţă. Pentru că revoluţia a fost doar a lor. Nouă ne-a rămas revolta, sentimentul ăla răcoros că, în sfârşit, le-am trântit uşa în faţă; noi, învingătorii la mâna a doua.

De proşti ce-am fost, i-am primit apoi cu urale, le-am făcut orar sorilor, nici nu aveau curaj să răsară înaintea noului stăpân. Ne-am mulțumit că se dă parizer la liber şi că miroase a portocale-n cartier, dă câte una băăă, că toţi vrea să mănâncă de dulce.

Am căzut în capcana istoriei, curva-curvelor, pe care credeam c-o putem schimba. Mândri de clocotul sângelui, am mărşăluit pe tancuri cântând. Am fost contemporani pentru o clipă lumii întregi, ne-au aplaudat în picioare. Apoi am obosit şi ne-am apucat de adus blugi de la turci și Golfuri vechi de la nemți.

Până acum nu credeam că ne merităm acel decembre. Nici măcar propria-ne revoltă – istoria sta pe noi ca un costum prost croit. Mă gândesc uneori la glonţul intrat în tine, ce simţi, înfrigurare sau arsură? Auzisem odată cât de crunt au sfârşit cei împuşcaţi în stomac – am citit că acolo doare cel mai rău, domnule Iliescu. Rând pe rând am văzut cum se duc fabricile la fier vechi, cum noii șmecheri naționali dau tonul istoriei, rând pe rând a mai sărit o pernă de sub noi – și era cât pe ce să credem, ca ardeleanu’n tren, că democrația e un fel de pioneză înfiptă-n dos: no, dacă trebe, trebe.

De câte ori fiul meu de unșpe ani vede imagini cu decembrie ’89, mă întreabă dacă am fost pe acolo; și eu mereu îmi amintesc cum îl întrebam pe tata de Gheorghiu-Dej, de moartea lui Stalin – sentimentul era că s-au întâmplat cu secole în urmă. Cu fiul meu e la fel – cum să fiu acolo, ce, tati crezi că e aşa bătrân?; asta-i răspund și mereu mă uit în altă parte.

De fapt mi-e teamă că într-o zi o să mă întrebe de ce am ieşit pe străzi sau de ce oamenii împușcau oameni. De ce în democrație sunt așa de mulți copii care cerșesc la semafor și de ce profesorii au cele mai mici salarii. Ce-i aia că vine unu’ și fură revoluția? Și ce-i aia revoluție? Şi eu nu mai ştiu care era răspunsul de-altădat’, carnea pe noi miroase-a portocale.