Închiderea minelor în România a avut și încă mai are consecințe sociale și economice majore deoarece mina era un jucător marcant la nivel economic, fiind un furnizor important de venituri şi servicii sociale pentru comunitate. Restructurarea sectorului minier a început din 2000, în 2002, Compania Națională a Metalelor Prețioase și Neferoase Remin SA rămânând cu doar 12.000 din cei aproape 30.000 de angajați câți avea în decembrie 1989. Însă de la 1 ianuarie 2007 mii de oameni au fost aruncați în brațele disperării, șomajului și sărăciei.

Odată ce mineritul a murit s-au născut problemele. Probleme sociale, probleme de mediu, poluare, dar dintre toate, cea mai gravă este lipsa locurilor de muncă. Cu aceste probleme grave se confruntă și Maramureșul, care sute de ani a alimentat cu metale neferoase, cu aur în special, această țară. Își mai aduce cineva aminte, de exemplu, de Mina Herja? Ce a fost ea în trecut și ce a ajuns în prezent? În urmă cu 10 ani, ea era un adevărat centru economic și industrial, plin de viață și de oameni care intrau și ieșeau din mină.

1 (60)

Sute de oameni din zonele Chiuzbaia, Ferneziu și Firiza își câștigau aici pâinea de zi cu zi. Aveau un program de lucru fix și nu duceau grija zilei de mâine. Chiar dacă în general condițiile de lucru erau periculoase și fiecare miner care intra în galerie risca să nu mai vadă lumina zilei, totuși mergeau înainte, deoarece asta știau să facă, fiindcă asta au făcut părinții și bunicii lor.

1 (20)

Însă, după aderarea României la UE, guvernanții s-au grăbit să spună „noroc bun” activității miniere. Numai că, odată cu abandonarea minelor, au abandonat și Maramureșul în mrejele unor problemele grave. Nimeni nu s-a mai întrebat ce se va întâmpla cu bieții mineri care nu știau să facă altceva, care nu aveau nici o calificare în alt domeniu și, mai grav, unii aveau deja o vârstă, de la care este mult mai greu să o iei de la zero. Mai mult, s-au închis și alte sectoare industriale dezvoltate consecutiv cu mineritul, cum ar fi metalurgia din Baia Mare.

Un bărbat de 60 de ani, fost angajat la mina Herja, mărturisește că de abia o duce de pe o zi pe alta: „Când eram miner aveam un salariu decent, dar după ce s-a închis am rămas pe drumuri. Aveam deja 45 de ani și 18 ani lucrați în mină, cine să mă mai ia? O vreme am lucrat ca salahor în construcții, însă acuma nici măcar acolo nu mai pot lucra. La cum merg lucrurile, nu știu dacă o să mai apuc pensia.”

Astfel, Mina Herja a fost dată complet uitării și stă îngropată în mijlocul munților la mila hoților și a vandalilor. Din fosta mină s-a furat cam tot ce se putea fura şi duce la fier vechi pentru un ban.

Vizitarea și fotografierea minei sunt interzise, aceasta fiind păzită, dar atunci cine a distrus totul și a lăsat în urmă clădirile devastate ca după război? Sau ce rost mai are paza ei în condițiile în care nu mai este nimic de furat? Un colaborator al redacției noastre s-a aventurat totuși în zonă și ne-a pus la dispoziție un set de imagini care ilustrează dezastrul și jaful care au avut loc acolo.

S-a vorbit la un moment dat despre redeschiderea minelor, însă șansele de redeschidere a mineritului maramureșean sunt aproape nule, deoarece costurile ar fi mult mai mari decât profiturile. Totuși, s-ar fi putut face ceva cu aceste clădiri care erau într-un stadiu bun la închiderea minei și în care s-a investit mult. De exemplu, s-ar fi putut transforma în muzeu sau în obiectiv turistic, zonele din jurul minei fiind de o frumusețe rară, însă ele au fost lăsate în paragină, la mila hoților. Și astăzi mai găsești în clădiri echipamente de mineri, căști, cizme etc.

Maramureşul a pierdut mult din închiderea mineritului. A pierdut locuri de muncă, a pierdut o dezvoltare a unor comunităţi care acum se zbat între viaţă şi moarte economic, dar a “câştigat” probleme de mediu. Pădurile din jurul minei sunt pline de gropi și surpări de teren nemarcate și încă mai sunt guri de mină neînchise. Infiltrațiile de apă din galerii aduc în pâraiele din zonă o mulțime de substanțe și metale periculoase pentru sănătate, care prin circuitul apei pot ajunge să fie îngurgitate de animale sau de locuitorii din zonele apropiate.

Un lucru este sigur, ceea ce s-a construit în sute de ani de sacrificii și trudă a fost distrus complet în nici măcar 10 ani. Și ne mai mirăm de ce am ajuns cum am ajuns? Ne mai întrebăm de ce nu avem locuri de muncă?  Dar cum să existe locuri de muncă fără economie, fără industrie, fără agricultură, fără comerț, căci noi nu avem nici măcar comerț, comerțul adevărat însemnând schimburi, import-export, nu import-import.

Da, lumea evoluează, se schimbă. Vechile arii economice și industriale sunt înlocuite cu altele, se creează locuri de muncă noi etc. Oare chiar așa stau lucrurile? Sau la noi se desființează totul? Poate până la urmă, la cum merg lucrurile, o să ne vedem și țara desființată, pusă în lotul cu produse expirate.

Totul se învârte în jurul unor interese meschine care poartă țara asta după cum suflă vântul. Nimănui nu-i pasă ce se va alege de ea și de generațiile viitoare. Deja o generație de tineri, care a plecat unde a văzut cu ochii în căutarea unui trai mai bun, este pierdută. Însă mai marii țării sunt prea ocupați să se sfâșie între ei pentru ultimele fărâme din această țară în agonie.