Mi-am propus, aidoma unuia dintre anti-filozofii mei favoriti, Emil Cioran – pe care l-am iubit –, sa fac niste exercitii de admiratie si sa va prezint, in serial, cateva persoane, semeni de-ai nostri, maramureseni, care, desi singuri, au curajul sa infrunte ceea ce se cheama, intr-un cuvant, „sistemul”. Sunt singuri nu fiindca au ales sa fie asa, sa se izoleze de convivi, de concetatenii lor, ci fiindca tin cu dintii la principii, la corectitudine si dreptate si, fie ca si-au propus la rece, fie ca o conjunctura de viata i-a impins in situatia respectiva, ei s-au pus de-a curmezisul sistemului si poarta un adevarat duel cu status quo-ul postdecembrist.
Sunt oameni pe care nu-i poti ignora si, asa cum se intampla in situatiile cand cineva „iese din rand”, nu poti decat fie sa-i urasti, fiindca tulbura linistea si mersul lin al lucrurilor – chit ca intr-o directie gresita –, fie sa-i iubesti, pentru ca intruchipeaza constiinta noastra mai buna, spre care cu totii s-ar cuveni sa tindem, dar pentru care trebuie sa depunem eforturi sustinute, fiind o ascensiune anevoioasa pe calea evolutiei individuale.
Ei bine, eu am ajuns sa ii iubesc si vreau sa imi manifest, public, pretuirea pe care o port acestor INDIVIZI, in adevaratul sens al cuvantului – adica fiinte integre, indivizibile, care se disting din randurile multimii si pe care nu-i poti substitui cu oricare alt component al societatii in care traim. Societate pe care multi visam sa o schimbam, sa o imbunatatim in vederea unui trai in comun mai bun, dar fara sa ne gandim ca orice societate este formata din indivizi, din celule care daca nu se amelioreaza fiecare in parte, nici intregul nu are cum sa se imbunatateasca per ansamblu.
Nu de la varf se produce schimbarea, ci de la baza, asa cum nu de la acoperis se fortifica locuinta, ci de la fundatie.
Asadar, voi nominaliza, rand pe rand, cate unul dintre acesti maramureseni de isprava, carora mie personal imi place sa ii numesc, simplu, semeni, fara vreo discriminare si fara orgoliul ca noi, maramuresenii, ne-am situa pe un plan superior locuitorilor altor zone, fie ele romanesti, fie pamantesti. Dar ma voi referi la ei ca maramureseni pe de o parte pentru a fi in ton cu publicatia la care scriu si pe de alta parte pentru ca, la fel ca si mie, soarta le-a decis sa se nasca pe aceste meleaguri. Nici mai bune si nici mai rele decat altele. Caci – nu-i asa? – omul sfinteste locul si nu viceversa.
Dar, pana sa aflati numele primului maramuresean pe care il admir si il iubesc pentru ceea ce este ca individ va rog sa aveti putintica rabdare, pana la episodul urmator… Publicitate! 🙂
Gabi ma bucur ca Emil Cioran este favoritul tau . Ca si adolescent am citit din Cioran si acesta si-a lasat amprenta asupra modului meu de a gandi, oarecumva toti ne indreptam in aceasi directie, important este sa ramanem oameni in orice situatie ne-ar pune viata si mai ales sa nu fim lacomi si ridicoli .
O sa te urmaresc cu interes .
Mulţumesc pentru aprecieri, Daniel! Înţeleg afinităţile tale cu Cioran, la modul visceral, în sensul că te regăseşti în trăirile sale şi el are acest merit de a fi reuşit să exprime în mod savuros suferinţa şi pesimismul legat de destinul omului şi al societăţii. Din fericire, deşi mi-a insuflat năzuinţa către o estetică a exprimării, nu am rămas la stadiul acela de pesimism acut în care mă aflam în perioada cioraniană. De câţiva ani buni mi-a devenit favorit Osho, pe care am început să-l înţeleg abia la al treilea contact, chit că modul său de exprimare este infinit mai simplu decât al lui Cioran – care şi el, după începutul epatant, cu limbaj abscons, s-a dezis în mare parte de jargonul filozofic şi a preferat să se exprime simplu, dar penetrant şi cât mai lapidar. Dacă cumva nu ai avut ocazia să citeşti, îţi recomand „Sămânţa de muştar” de Osho. Şi sper din tot sufletul că ai făcut şi tu tranziţia către un stil mai optimist de a gândi şi de a trăi. 🙂